Pietrosul Rodnei – povestea dorului de munte

Pentru cei mai mulţi dintre noi, urcarea până pe vârful Pietrosul Rodnei poate să devină o reală provocare. Chiar dacă ne considerăm experimentaţi în ascensiunea montană, nu vom uita prea curând această drumeţie, care ne va rămâne în suflete prin frumuseţe şi gradul de spectaculos pe care le oferă.
Dincolo de datele pe care le găsim oriunde pe internet, legate de înălţime, climă, vegetaţie, faună etc., nimeni nu poate să descrie cu exactitate senzaţiile trăite de-a lungul unui urcuş care durează aproximativ şase ore.
Sunt momente în care simţi că nu mai poţi, sau altele când crezi că nu vei ajunge niciodată, fiindcă poteca, deşi foarte largă, este dificilă prin faptul că terenul este extrem de accidentat şi nu există nici măcar un metru de drum drept. La început, traseul este relativ uşor, el pleacă din oraş (Borşa) şi urcă lin printre case. La un moment-dat acestea se termină şi, dacă te uiţi către creastă, vezi că te-ai mai apropiat puţin. Numai că abia după câteva ore înţelegi CÂT de puţin.

Din fericire, disperarea provocată de oboseală, sau de senzaţia că nu-ţi mai ajunge aerul pe care îl respiri, dispare de fiecare dată când te uiţi în urmă şi înţelegi că eşti din ce în ce mai sus, astfel că, dintr-o dată, ajungi să vezi nu doar oraşul, ci şi întreaga vale, undeva foarte jos, ca pe o părere. Te afli în lupta cu muntele şi ştii că dacă îl învingi, răsplata va fi pe măsură. Într-adevăr, după două linii de aproape un kilometru, de a căror înclinare îşi dai seama numai la coborâre, vei ajunge în căldarea de sub vârf, unde priveliştea este mirifică. Înţelegi atunci că ceea ce se vede roşu şi de dimensiunile unei gămălii de ac de jos este staţia meteo, aflată foarte aproape de marginea căldării şi îţi dai seama că eşti aproape un învingător. Aproape, fiindcă după ce te odihneşti pe malul lacului Iezer, mai ai de urcat cam o oră şi jumătate până la vârf. Dar, după cum bine a spus cineva pe traseu, „merită efortul, mai ales pentru cei care iubesc muntele”. Fiindcă odată ajuns sus, simţi că pur şi simplu ţi se taie respiraţia când vezi că toate vârfurile din jur sunt mai jos decât tine. Ai învins muntele şi muntele te răsplăteşte! Vei trăi un moment în care vei regreta că nu ai capacitatea unei camere de filmat, care poate stoca pentru mult timp imagini. Vei face poze, vei filma, dar nimic din toate nu vor reda bucuria şi mulţumirea provocate de sentimentul că eşti deaupra tuturor! Le vei găsi doar la tine într-un colţ de suflet sub forma oboselii, care se transformă în amintire şi vei şti că e vorba despre iubire pentru munte, care te va îndemna să mai urci o dată cu prima ocazie. Şi merită s-o faci!