Sighet – Memorialul împotriva neuitării

Când ajungi la Sighet îşi aduci aminte de sintagma pe care o ştii încă din copilărie, cea cu "locul unde se agaţă harta în cui". Dincolo de orice urmă de sarcasm, oraşul te impresionează prin aerul său cosmopolit, prin aglomeraţia mare de oameni de toate felurile, iar pe unul venit din Regat, prin accentul şi graiul regional, care nu seamănă deloc aproape cu cel ardelenesc, este mult mai mult decât atât. Eşti într-o localitate de graniţă, unde parcă s-au construit prea multe clădiri pe fiecare metru pătrat şi unde vii de la sute de kilometri cu aproape un singur scop: Memorialul Durerii, al victimelor comunismului.
Indiferent de câte ori l-ai vizitat, totdeauna te va răscoli şi-ţi va rămâne în suflet şi în memorie. În primul rând, pentru că el se află amplasat exact în incinta fostei închisori, în plin centru al oraşului dealtfel. De jur împrejur poţi vedea clădiri vechi, cu o arhitectură specifică, ce adăpostesc şi acum, sau mai ales acum, instituţii precum Judecătoria, Parchetul etc., ceea ce te face să te întrebi dacă şi pe vremea respectivă nu cumva aveau aceleaşi destinaţii. În al doilea rând, pentru că încă de la intrare poţi vedea o cutie veche de scrisori, în care probabil că deţinuţii îşi primeau corespondenţa ce urma să le fie mai întâi verificată şi abia apoi înmânată.

Oricum, odată intrat în muzeu vei înţelege că numai colo, în acel colţ de ţară şi numai de către nişte oameni extrem de serioşi putea fi amenajat un astfel de loc. Pe structura vechii închisori (inclusiv plasele de sârmă care delimitează etajele, probabil pentru a preveni nişte eventuale sinucideri, sau din motive pe care nu le vom cunoaşte decât dacă vom întreba), sunt amenajate cu o extraordinară şi apreciabilă atenţie a detaliului sălile tematice, în care există uimitor de multă informaţie, riguros selectată şi prezentată. Foarte puţine dintre celule mai păstrează mobilierul original (de exemplu, cea în care a murit Iuliu Maniu), în restul poţi descoperi în date, cifre, citate, obiecte, cam tot ceea ce a însemnat istoria comunismului nu doar în România, ci în tot estul Europei.

Nu poţi să nu te înfiori atunci când intri în celula de pedeapsă şi vezi o încăpere goală, în care nu există decât un lanţ enorm, de care deţinuţii erau legaţi la mijlocul camerei. Sau nu poţi să nu-ţi aduci aminte, cu o uşoară nostalgie poate, despre viaţa pe care ai trăit-o în "Epoca de aur", atunci când vezi strânse la un loc obiecte care acum douăzeci de ani reprezentau cotidianul: de la carnetul de partid, la televizorul Olt, sau la uniforma de şoim al patriei.

O altă arie de vizitare a muzeului este curtea interioară, în care există două monumente de o rară frumuseţe şi sensibilitate: un spaţiu de reculegere şi rugăciune, săpat sub pământ exact în mijlocul curţii, la care ajungi trecând pe lângă pereţii în care sunt gravate numele victimelor regimului. Acolo te întâmpină un imens altar, iar lumina vine de sus printr-o cruce săpată în piatra acoperişului. Poţi sta să gândeşti, să plângi sau pur şi simplu să te reculegi, într-o atmosferă de linişte şi pace aproape dumnezeiască.

Un alt monument este grupul statuar din curtea din spate, ce înfăţişază mai multe ipostaze ale durerii. Aproape grotesc la prima vedere, îţi vei da seama că a fost creat de un sculptor care a găsit talentul şi puterea de a transpune în materie suferinţa omenească.

Am fost de mai multe ori la muzeul din Sighet. Indiferent dacă facem parte din generaţiile care au trăit din plin şi pe propria piele comunismul, sau suntem dintre cei pentru care acest regim este o lecţie din manualul de istorie, cu siguranţă vom avea multe de învăţat odată ajunşi acolo. În primul rând că un astfel de loc există şi, atâta timp cât există, vom putea să spunem destul de sigur: împotriva neuitării.