Baia Borşa – spaţiul unde lumea s-a oprit în loc

Pentru că mai aveam o zi de stat în Maramureş şi pentru că mi-am adus aminte că în urmă cu mai mulţi ani am băut apă minerală direct de la izvor, aşa cum numai în câteva locuri din ţară poţi face, am hotărât să vizităm Baia Borşa. Ţineam minte, destul de vag însă, că în zonă trebuie să existe şi nişte guri de mină, care sunt destul de interesante ca obiectiv, mai ales atunci când eşti un locuitor al câmpiei.
Localitatea se află la circa 10 kilometri de Borşa, iar până acolo ai de străbătut un drum nici mai bun, dar nici mai prost decât alte multe de la noi. Între timp ajungi să te lămureşti ce este de fapt spaţiul acela imens, galben, pe care îl vezi dacă urci pe Pietrosul Rodnei: un munte de steril, pe care, într-un chip foarte ciudat pentru mine, cresc totuşi pui de brad.
Odată ce ajungi în oraş, începe un drum pe care asfaltul este o vagă amintire a unor vremuri mult mai bune şi care poate fi cu succes folosit în filme de prezentare a capacităţilor şi performanţelor diferitelor tipuri de autoturisme care circulă totuşi pe acolo, deşi nu te poţi împiedica să te întrebi în permanenţă ce caută, sau ce cauţi tu.

Te lămureşti ce cauţi abia după cam 5 kilometri, străbătuţi cu maşina, dar nu cu mai mult de 10-20 pe oră, atunci când ajungi la o cârciumă, la poarta căreia curge izvorul cu "burhut", captat sub forma unei fântâni. De jur împrejur sunt munţii, acoperiţi dumnezeieşte de pădurile de brad, iar ceea ce te izbeşte de-a dreptul este diferenţa enormă între stânga şi dreapta: pentru că în stânga ai ceea ce numai cu indulgenţă este drumul, pentru ca în dreapta să vezi pădurea şi poteca unei veritabile zone montane. Dacă te informezi, vei afla că la vreo doi kilometri distanţă se află un schit şi nu poţi sa nu fii oarecum invidios din cauza păcii şi fericirii în care trebuie că trăiesc nişte oameni în astfel de locuri mirifice.

Tragedia locului o afli de la proprietarul cârciumii într-o singură frază: "nu, nu se mai ajunge la gurile de mină, pentru că zona a fost închisă şi ecologizată de către o firmă din Baia Mare". Aparent, vorbele nu au nicio relevanţă, mai ales atunci când te consideri un străin, venit de la câteva sute bune de kilometri distanţă. Numai aparent, pentru că odată ce reuşeşti să reajungi în localitate, prin nori de praf şi gropi, înţelegi ce înseamnă moartea unei zone geografice: mii de tone de oţel şi beton sub formă de clădiri sau utilaje părăsite, dar parcă în grabă, ca de frica unui cataclism (mai există perdelele la geamurile care probabil că odată au fost birouri), bălţi de apă în care plutesc slinoase câteva pete de petrol şi în care îşi doarme somnul de veci un adidas şi blocuri de al căror aspect dezolant nu îşi dai seama decât atunci când le vezi în poze: tencuială căzută şi coşuri de sobe cu lemne haotic şi ameninţător ieşind pe tot felul de ferestre.

În centrul oraşului există un restaurant, populat dealtfel, iar peste toate tronează o statuie e Fecioarei Maria, care şi-a pierdut definitiv sensul, exact ca heruvimul învins şi fără sabie al lui Blaga: dacă minele nu mai există, ce rost mai are protectoarea minerilor?

Nu-ţi vine să crezi, ai impresia că trăieşti un coşmar, nu te poţi opri să nu te întrebi ce vină au oamenii aceia de acolo? Singurul răspuns este, probabil, că există. La 10 kilometri mai departe, în Borşa, poţi să cumperi, contra sumei de circa 4 RONI, o sticlă de apă minerală îmbuteliată în Bulgaria. Asta în condiţiile în care "burhutul" curge gratis şi poate ar fi reprezentat o sursă de venit, adevărat, insignifiantă, pentru zona respectivă. Nu poţi decât să zâmbeşti amar, chiar dacă rişti ca zâmbetul tău să se transforme în rânjet şi să gândeşti că Dumnezeu poate mai traversează perioade de amnezie, în care uită pur şi simplu de unele dintre fiinţele pe care le-a creat "după chipul şi asemnănarea Sa".