Băbana, minus 5 grade la umbră...

Frig, frig rău în această dimineaţă de 30 ianuarie! Nu atât de frig cât ne-au ameninţat meteorologii, însă suficient cât să te cuprindă pofta de a mai rămâne, pentru un ceas măcar, în pat... Doar e duminică, nu?
Soarele darnic, un mare păcălitor, de altfel, în această perioadă a anului, nu reuşeşte să mascheze decât în parte realitatea. Verdictul din termometru este unul cât se poate de clar: Băbana, Argeş, România - minus 5 grade Celsius. Atunci, oare, de ce îmi suna mie în urechi vocea gravă a lui Jean-François Maurice... Monaco, 28 degrés à l'ombre?... Undeva trebuie să fie o problemă... Mai ales că în CD Player-ul din maşinuţă am cu totul şi cu totul altceva... Ceva mult mai ritmat şi într-un contrast perfect cu ceea ce aud în mintea mea şi cu ceea ce vad în jurul meu... Iar aici sunt minus cinci grade la umbră... la soare... aproape că nici nu contează... 
Drumul de la Piteşti şi până la Băbana pare un vis, un vis frumos, un vis alb... Pădurea este extraordinară, impunătoare, iar liniile drepte ale drumului asfaltat, întrerupte din loc în loc de viraje viclene, te îmbie să calci pedala de acceleraţie, bineînţeles nu dincolo de limita legală... Păcat însă că toţi cei 15 km pe care i-am avut de parcurs au fost plini de şleauri de gheaţă, semn că motorina e scumpă şi că celor care au acest drum în grijă le pasă prea puţin de cei ca mine... 

Un punct, un simplu punct în timp şi spaţiu este acest loc, faţă de care până şi hărţile cele mai detaliate sunt destul de circumspecte. Pentru mine, un (să spunem) nelocalnic perfect, drumul reprezintă o necunoscută, o descoperire continuă, în cel mai curat sens al cuvântului... 

Drumul mă poartă prin Pădurea Trivale, dincolo de Cornul Vânătorului, însă nu pentru mult timp... Ies la lumină pe un vârf de pantă şi totul în jur prinde contur. Imaginea de pe hartă devine realitate. Casele se înşiră, pe stânga şi pe dreapta, iar drumul se vede undeva jos, sub mine, desenat parcă de un creion ţinut de o mână tremurândă, îngheţată poate de gerul de afară... Cobor pe virajele înlănţuite, atent la gheaţa de pe asfalt şi în doar câteva minute sunt deja în centru. Stânga - Poiana Lacului... Dreapta - Băbana-Sat... Este timp, aşa că merg drept înainte, pe drumul pustiu, pe sub privirile curioase ale paznicului de la Primarie... Urc o pantă abruptă şi ies din nou la lumină, printre alte case... Capătul comunei... Aparatul foto îşi face datoria, pentru prima oară pe ziua de azi... Băbana... Bine aţi venit! Mulţumesc! Bine v-am găsit! Întorc şi revin în centru, deranjând câţiva copii care încinseseră o miuţă pe jumătatea drumului...

Mai fac două-trei fotografii, apoi cobor panta pe care tocmai o urcasem şi opresc la izvorul din centru, care îmi atrăsese atenţia la venire... Un localnic mă măsoara din cap până în picioare şi se uită atent la ecusonul de presă pe care îl port la gât... just in case... Îi admir şi eu jacheta groasă, cizmele de cauciuc şi mai ales fesul alb-violet... Îmi dă voie să iau apă înaintea lui şi cu o voce gravă mă descoase un pic despre rosturile mele prin acele locuri... E cam greu să îl fac să înţeleagă ce anume m-a adus aici... Ce e cu mine... Ce caut... Sub privirile lui curioase fotografiez un copac impunător din apropiere, apoi piticii care colorează un gard de peste drum...

Fără să sufăr de vreo cădere mistică, fac stânga în dreptul Primăriei şi parcurg un drum acoperit din plin de gheaţă şi zăpadă, atras de turla acoperită cu tablă a unei biserici albe, pe care o văd la doar câteva sute de metri. Trec peste un podeţ din ţevi de foraj, pe care le zăresc printre firele de zăpadă, apoi, după doar câţiva zeci de metri, sunt obligat să opresc şi să întorc, pentru că drumul se înfundă.

Fac câteva fotografii. Doi localnici, care stau de vorbă la poartă, langă o Dacie cu capota ridicată, mă privesc contrariaţi. Le zâmbesc şi le fac cu mâna. Îmi răspund la fel... OK! Limba gimnastică funcţionează!

Opresc în faţa bisericii şi fac câteva fotografii... Nu ştiu dacă este chiar biserica declarată monument istoric şi care are o vechime de peste 400 de ani, însă în mod sigur nu înţeleg prea bine arhitectura şi modul de organizare, acoperişul de tablă al gardului, care ascunde, practic, întreaga construcţie şi curtea... Şi nu înţeleg nici rostul cavourilor masive din cimitirul care continuă peste drum... Asta rămâne să aflu cu altă ocazie, pentru că mâinile mi-au îngheţat deja pe aparatul foto!...

Revin la intersecţia care reprezintă punctul nevralgic al întregii aşezări şi imediat după mica staţie Petrom, fac stânga, spre Băbana-Sat.
Drumul este asfaltat doar pentru câteva sute de metri. Urmează apoi un adevărat test de îndemânare (din partea mea) şi de rezistenţă (din partea maşinii)... Ţin gura închisă, ca să nu-mi muşc limba şi admir, atât cât pot şi cât mă lasă găurile din drum şi şleaurile de gheaţă şi zăpadă, casele de pe margine, dar mai ales coamele împădurite ale dealurilor acoperite de zăpadă, de care mă separă doar câteva sute de metri... Superb!...
Drumul îmi este complet necunoscut şi de aceea, după 2-3 km decid să mă întorc... Aparatul foto intră din nou în acţiune... Vreau să păstrez aceste imagini, să le port cu mine şi să le ofer celor care, poate, într-o bună zi, vor decide să îmi calce pe urme...

După o scurtă aşteptare la intersecţia deja cunoscută, preţ de câteva minute şi de o ţigară, trag aer în piept, îmi frec mâinile, urc la volan şi apuc drumul spre Piteşti, de care mă despart, conform indicatorului de pe margine, 15 km...

Mă uit pe termometrul de la bord... Minus patru grade Celsius... Îmi vine din nou în minte melodia lui Jean-François Maurice... Monaco, 28 degrés à l'ombre... E de bine!

La revedere, Băbana! Voi reveni la vară, când toată pădurea va fi verde... Sau poate, cine ştie?...

Romeo Tudorache @ PasInfinit.ro - Rail Media

Link: Galeria foto: Băbana, Argeş - 30 ianuarie 2011



ANEXA:
Jean-François Maurice - Monaco 28° à l'ombre
Lui:
Monaco, 28 degrés à l'ombre
C'est fou, c'est trop
On est tout seuls au monde
Tout est bleu, tout est beau.
Tu fermes un peu les yeux, le soleil est si haut.
Je caresse tes jambes, mes mains brûlent ta peau.

Elle:
Ne dis rien,
Embrasse-moi quand tu voudras
Je suis bien,
L'amour est à côté de toi.

Lui:
On est bien

Lui:
Monaco,
28 degrés à l'ombre
Tu ne dis plus un mot
J'éteins ma cigarette, il fait encore plus chaud
Tes lèvres ont le goût d'un fruit sauvage
Et voilà,
Comme une vague blonde
Tu m'emportes déjà.

Elle:
Ne dis rien,
L'amour est au-dessus de moi.