Locul unde parcă Dumnezeu s-a jucat pe Pământ

Când am plecat către Cascada Cailor, nu mai ştiam exact nici unde se află, nici cum arată. Undeva, într-un colţ de memorie, mi-a rămas o cădere enormă de apă, despre care ştiam că este printre cele mai mari de la noi din ţară. Am ajuns relativ uşor, pentru că am folosit ceea ce tehnica ne pune la dispoziţie: telescaunul de la Borşa, din staţiune. Drumul în continuare înseamna o potecă largă, ce coboară lin, pe care aproape că nici nu simţi că mergi. La un moment-dat căderea de apă se aude, iar apoi se poate şi vedea. La început nu înţelegi ce caută pe acolo stâncile acelea abrupte şi înalte, când tu te plimbi printr-o pădure care parcă ar fi una de la marginea unui oraş de deal, un loc de promenadă într-o după - amiază de august. Dar îţi revii foarte repede. Cascada este spectaculoasă, enormă (150 metri) şi se scurge într-o vale largă, de o frumuseţe ieşită din comun. Parcă Dumnezeu ar fi dat omului apa din toată înălţimea fiinţei Sale şi ar fi aruncat-o direct în Poiana Raiului.

Numai că acolo nu am poposit foarte mult, ci am plecat curând către creastă. Ca nişte orăşeni de la câmpie respectabili, care nici nu stau prea bine cu memoria, căci acum câţiva ani am mai trecut pe acolo, am ales calea cea mai grea: poteca marcată, dar cu un urcuş abrupt, pieptiş, care ne-a făcut să ne întrebăm dacă nu suntem prea bătrâni sau dacă nu cumva nu ne aflăm în locul şi momentul potrivit. Singurul lucru care pentru care nu am renunţat a fost faptul că uitându-ne (cam des) în urmă, înţelegeam că fiecare pas este o îndreptare către înălţime, fiindcă valea şi cascada au rămas foarte repede în urmă.

Platoul înseamnă un pământ binecuvântat, loc larg, în care iarba este deasă şi grasă, în care am întâlnit un cioban cu turma sa fluierând un cântec parcă venit din alte dimensiuni, cu porţiuni de stânci aruncate parcă în joacă de către un copil de uriaş care îşi dorise un ciudat joc de cuburi.

Ne îndreptam spre lacul Ştiol, deşi nu mai ştiam cu exactitate unde se află. De parcă ar fi fost o confirmare a dictonului „toate drumurile duc la Roma”, l-am găsit chiar dacă la un moment-dat am părăsit definitiv poteca. Nici nu este greu dealtfel, pentru că este imposibil să nu vezi creasta care îl ocroteşte. Odată ajuns acolo, îţi va rămâne cu siguranţă în suflet frumuseţea unui loc în care te afli nefiresc parcă de aproape de nori. Păcat însă că drumul este accesibil maşinilor şi există în acea sălbaticie ca de început de lume indivizi care sparg lemne pentru a face grătar. Motivul nu este însă unul care să împiedice pe oricare iubitor de munte să urce acolo.